Am copilarit intr-o colonie germana din judetul Satu Mare.
Un sat cu reguli precise unde ordinea si disciplina era traditionala.
Relatiile intre vecini erau foarte clare. Se salutau reciproc, se ajutau la nevoie dar fiecare isi ducea viata intr-un cadru limitat in familie.
Activitatile din cadrul familiei erau la randul lor foarte atent programate, lucrul la camp, sarbatori, mersul la biserica etc.
Casa bunicilor era intr-o curte comuna cu a altei famili.
Copil fiind stiam ca nu avem voie in jocul nostru sa trecem in gradina vecinului.
Era o granita imaginara ,fara gard dar pe care o respectam.
La varsta de 6 ani parintii m-au adus la scoala in Baia-Mare.
O scara de bloc tipica de cartier.
Cu ochii mirati de copil ma uitam la d-na Domsa cum intra la noi in casa fara sa bata la usa (usile in scara nu erau de regula incuiate) si ii cerea mamei mele un pahar de zahar.
La fel venea d-na Pohl sa dea un telefon de la noi. La randul nostru , mama mergea la tanti Zoia sa ii ceara imprumut un ou, etc etc.
Sora mea Helga care era mai mare decat mine manca adesea la vecina Emilia.
Nu puteam atunci pricepe ce se intampla.
Pe scara era un dute-vino.
Desigur mai erau vreo 2-3 vecini mai ursuzi si care nu intrau in "circuit".
Recunosc ca m-am obisnuit repede cu aceasta atmosfera care a inceput chiar sa imi placa.
A venit Revolutia din 1989. Societatea a inceput sa se structureze. Relatiile intre vecini sa se raceasca. In parcare au aparut masini mai scumpe, masini mai ieftine.
Au inceput certurile pentru locurile de parcare.
Multi vecini au ajuns sa nu isi mai vorbeasca.
Acum este liniste in scara. Se mai aud pasii vreunui vecin care se intoarce acasa. Se aude zgomotul broastelor inchise.
Intr-o seara vin de la birou acasa. Sotia mea vrea sa gateasca ceva special.
La un moment dat vad ca sovaie si imi spune:
"Ma duc pana la vecina de vis-a-vis sa ii cer imprumut o ceapa"
O strang in brate si o sarut. Ramane mirata nu stie ce m-a apucat. Ii spun:
"Mi-ai adus aminte de niste vremuri frumoase"
Din pacate demult uitate...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Un comentariu:
Foarte demult uitate din pacate... Frumoasa povestioara, mi-a placut mult!
Trimiteți un comentariu